De Oana Sandu
Nicoleta Sprîncenatu şofează troleibuze opt ore pe zi, de după prânz până aproape de miezul nopţii. Face acelaşi traseu cam de 17 ori pe zi, dar nu s-a plictisit încă de străzile Berceniului pentru că maşinile mari sunt un vis împlinit.
Nicoleta, 41 de ani, a ajuns să şofeze maşini de gabarit mare după ce a renunţat la prima pasiune, voleiul. S-a apucat într-a IV-a şi a continuat în liceu, când a jucat pentru Dinamo şi Rapid. Părinţii – mama, muncitoare la Filatura Românească, tata, meşter electronist – au fost de acord cu voleiul, dar n-au lăsat-o să se îndepărteze prea mult de ce credeau că ar trebui să facă o fată, aşa că au înscris-o la specializarea confecţii-tricotaje a Liceului Industrial nr. 28. Nicoleta, care ar fi vrut să devină electrician, le-a spus atunci părinţilor: „Merg la această meserie, dar nu o să o practic”.
După liceu, în 1991, a ajuns la Clubul Sportiv Chimia din Râmnicu Vâlcea. I-a plăcut oraşul, era liniştit şi frumos, dar îi era dor de agitaţia din Capitală. Un an mai târziu s-a transferat în echipa de volei a Regiei Autonome de Transport Bucureşti. Juca ridicător, avea 1,76 metri şi nu era nici pe departe cea mai înaltă din echipă. Avea un contract de angajare ca femeie de serviciu şi primea salariu, dar fără să fie nevoie să lucreze, ci doar să joace. După un an a renunţat la sport pentru că începuse să o doară un şold şi un picior, iar medicul i-a sugerat să renunţe. Şi-a preluat jobul în Autobaza Ferentari, unde spăla WC-uri, birouri, orice.
În 1994, a primit un post de fochist, la aceeaşi autobază, unde l-a cunoscut şi pe viitorul ei soţ, pe atunci pompier şi devenit între timp şofer de autobuz. Nicoleta a început şi ea să-şi dorească să conducă unul dintre autobuzele pe care le vedea intrând şi ieşind din autobază. N-avea carnet, dar, văzând şi alte femei şofer, s-a gândit că ar putea şi ea.
A început cu permisul de categorie B. În 2002, când s-a apucat de ore, soţul a strâmbat din nas. (Aveau o Dacie 1310 pe care o conducea doar el). I-a spus că şoferia nu e de femei, dar Nicoleta nici nu a vrut să audă. Instructor i-a fost un coleg de la autobază, care i-a zis că nu a întâlnit nicio elevă aşa pricepută. După ce a luat examenul, a pupat permisul de plastic şi i-a spus soţului că e al ei până moare.
Curând a început să tânjească după autobuze. L-a înduplecat pe soţ să o lase să stea la volanul autobuzului ca să vadă cum e. S-a simţit mândră pe scaunul înalt, cu mâinile pe un volan cu diametrul de 40-45 de centimetri, privind printr-un parbriz imens. S-a hotărât să dea examen pentru permisul de troleibuze şi tramvaie. Au urmat din nou certurile în cuplu, soţul a ameninţat-o că divorţează. „Casa e a mea, uşa e a ta”, i-a spus într-o zi şi Nicoleta i-a răspuns că nu o interesează nici casa, nici uşa, vrea doar să plece pe traseu.
„Tu nu înţelegi că mie îmi place meseria asta? Trăiesc pe volan.”
În 2006, a luat examenul de conducere pentru tramvaie şi troleibuze şi, la începutul lui 2007, a devenit vatman. Tramvaiul e alunecos, pe şine se depune noroi, frâna patinează, nu o poţi pune în siguranţă. A stat doar şapte zile pe tramvaiul 7 – şi-a dat demisia din cauza unui accident cu vătămare corporală gravă, care, deşi ea era nevinovată, a marcat-o. După o şedinţă la psihiatru şi nişte calmante, Nicoleta a înţeles că viaţa merge înainte. O lună mai târziu, a ajuns la Depoul Berceni şi a primit schimbul doi pe troleibuzele 73, 74 şi 77, trei linii scurte care străbat cartierul. Nicoleta îşi începe tura în jur de 14:00-15:00 şi se întoarce la depou seara, pe la 23:00.
Este sâcâitor uneori în trafic când găseşte maşini parcate ilegal, pe care cu greu le poate depăşi, distanţându-se doar cei trei metri şi un pic posibili, astfel încât captatoarele – tijele metalice care merg pe linie – să nu iasă din reţea. Nicoleta ştie că majoritatea şoferilor nu ştiu regulile troleibuzului şi de-asta nu înţeleg de ce se mişcă aşa încet uneori. Când mai sare câte-un captator de pe linie, Nicoleta opreşte, fuge în spatele maşinii, trage de frânghii şi-l mută înapoi, totul în mai puţin de un minut. În rest, e simplu: acceleraţie, frână, volan.
Pe traseu, ascultă radio şi bluesuri din anii ’90. Nu se gândeşte la prea multe în timp ce conduce; ochii verzi, creionaţi uşor cu dermatograf negru, fie evaluează traficul, fie caută în oglinda mare, din dreapta sus, unde se văd cum merg captatoarele pe linii. Aproape la fiecare sfârşit de cursă fumează câte o ţigară şi mai schimbă o vorbă cu vreun coleg. Se întoarce acasă cu Ford Focusul familiei, împreună cu soţul care e pe aceeaşi tură cu ea.
Cu timpul, s-a împăcat şi el cu meseria Nicoletei şi nu mai comentează. Nu au copii; au depus un dosar de adopţie prin 2004-2005, dar fără succes. Acasă, Nicoletei îi place să meşterească. După ce un zugrav i-a spus că o costă 1.000 de lei să zugrăvească apartamentul de două camere de lângă stadionul Olimpia din Vitan, a cumpărat vopsea şi, împreună cu soţul, au colorat pereţii maroniu-cacao cu lapte, cu o tentă de roz. Se pricepe să schimbe prize, încearcă să repare şi instalaţii sanitare. O relaxează pescuitul şi, cum dă căldura, iese la peşte cu prietenii.
Cel mai mare vis al Nicoletei este să conducă un autobuz; ar fi ca o promovare, fiindcă pe autobuz eşti mai stăpân decât pe troleibuz. Permis are deja din 2011, când poliţistul de la examen, impresionat de abilităţile ei, a întrebat-o de ce nu încearcă să înveţe să conducă şi tiruri.
SURSA - DECATREVISTA.RO
